Se poate

Postarea asta trebuia să arate altfel şi să fie publicată în alt context. E genul de postare care apare la aniversarea unui an de blogging sau la un număr rotund de postări.

Dar ultima săptămână m-a făcut să scriu mai repede, pentru că trebuie să răspund unor întrebări şi să dau nişte explicaţii.

Astă-toamnă, viaţa mi-a dat o pălmuţă. Din aceea uşoară, care te trezeşte. Şi mi-am dat seama că nu pot continua aşa, ca în evul mediu. Şi că diabetul meu nu trebuie să devină o obsesie, dar trebuie să îmi fie o preocupare constantă. Că dacă până acum am reuşit să duc o viaţă normală, ignorându-mi diabetul, nu am certitudinea că de acum înainte voi putea face la fel. Că eventualele complicaţii datorate diabetului dezechilibrat îi vor afecta indirect şi pe cei dragi mie. Că îmi doresc să fiu mamă cândva, că V. ar fi un tată grozav, că acel „cândva” aş vrea să fie mai degrabă „curând”, dar că nici nu mă pot gândi la asta atâta timp cât  diabetul meu e dezechilibrat şi glicata mea e 8%, 9%.

Aşa că am luat-o inginereşte. Mi-am căutat cărţi pe o librărie online. Cărţi din care să învăţ şi care să îmi spună că „SE POATE”. Cărţi pe care să le pot răsfoi şi care să îmi redea speranţa.

Dintre toate titlurile, mă opresc acum la ăsta. De ce? Pentru că de la acest titlu a început totul. Am găsit blogul autoarei, pe care l-am citit pe nerăsuflate. De acolo, am ajuns la Kerri. Apoi la Kim. Apoi aici.

Am văzut că există o comunitate online importantă legată de diabet (nu spun „a diabeticilor” pentru că include diabetici, părinți ai copiilor cu diabet, parteneri ai celor cu diabet), o comunitate online care reprezintă interesele comunității offline, o comunitate cu propriile „blog awards”, o comunitate care oferă ajutor la nevoie. Asta pe lângă suportul moral și informațiile prețioase pe care le poți obține de la cei care se află în situația ta.

Am descoperit și comunitatea online de la noi. O avem pe Ioana, mămica luptătoare și informată a unei fetițe cu diabet, precum și alte mămici de dulcinei. Mai sunt Ruxandra - de la care, citind-o, am aflat multe despre pompa de insulină; și Zuza, două tinere care jongleză cu școala, job-ul, prietenii, iubirea, viața în București și...diabetul. Și mai e Dragoș Bucur, care nu are nevoie de prezentare, despre care am aflat cu uimire că are diabet și blog unde scrie despre asta. Aștept cu nerăbdare următoarele descoperiri în materie de bloguri/forumuri românești despre diabet.

Am început acest blog ca o metodă de terapie alternativă. Ca o acceptare a faptului că am diabet, dar mai puțin ca o recunoaștere: numărul celor cunoscuți care știu că am diabet e limitat la minimul posibil, iar despre acest blog, dintre cei foarte apropiați, știe doar V. Nu sunt încă pregătită să scot „scheletul” din dulap.

Cu toate astea, Ioana m-a desconspirat și-i sunt recunoscătoare pentru asta. Pentru că am aflat că nu sunt singură, că temerile mele nu sunt doar ale mele, că speranța pentru un leac nu este doar a mea. Pentru că feedback-ul primit m-a uimit, m-a bucurat și m-a speriat în același timp. Pentru că puterea unei comunități, fie ea și virtuală, e mare. Pentru că doar mediul de exprimare e „virtual”, oamenii din spatele blogurilor sau al id-urilor sunt cât se poate de reali.

Cu toate că viața cu diabet nu-i întotdeauna „dulce”, SE POATE trăi frumos și cu diabet. Oamenii de mai sus, și nu numai ei, sunt un exemplu. Dacă experiențele mele în lupta cu diabetul vă inspiră, atunci sunt recunoscătoare că pot da înapoi măcar o parte din ceea ce am învățat și m-a inspirat în cei 16 ani de diabet.