Oricine știe cât de complicat poate fi să te pregătești de o călătorie. Concediu sau delegație, pregătirea bagajului te poate obosi într-atât încât nu te mai poți bucura de călătoria în sine. Și dacă intră și diabetul în ecuație, atunci lucrurile pot deveni mai complicate. Ioana știe mai bine ce înseamnă
bagajul unui dulcinel.
Ok, bagajul îl avem făcut, avem teste, insulină, ace de rezervă, glucagon, etc. Dar ce trebuie să facem în cazul în care avem o pompă de insulină și trebuie să zburăm cu avionul? Am avut ocazia să experimentez asta pe pielea mea când am călătorit împreună cu
Pompilia acum câteva luni.
Cu câteva săptămâni înainte de zbor, am cercetat bloguri întregi de diabetici din întreaga lume, documentându-mă despre pompe și avioane.
Primul lucru pe care îl aveam de făcut era să obțin o adeverință la zi de la medicul meu diabetolog. Aveam deja o adeverință de acum câtiva ani, în posesia căreia intrasem tot înainte de un zbor cu avionul, dar:
- era pe numele meu de dinainte de căsătorie
- era scrisă pe fugă, în engleză și în ea se făcea referire la alterego-ul meu masculin („he is our patient since...he is treated with insulin”)
- la vremea respectivă nu aveam pompă și cumva adeverința actuală trebuia să explice că dispozitivul pe care îl port nu e vreo bombiță.
De asemenea, e foarte util ca în adeverință să fie menționate tipurile de insulină folosite, pentru cazul în care ar trebui să vă procurați insulină pe parcursul călătoriei.
În seara dinaintea călătoriei mi-am pregătit în bagajul de mână tot arsenalul de diabetică (insulina și testele în ambalajul și cu prospectul original), împachetat în pungi de plastic transparente și resigilabile, plus sus-amintita adeverință. NU vă puneți insulina în bagajele de cală, temperaturile sunt extreme și insulina își pierde din eficacitate, plus că uneori bagajele de cală se pot pierde și nici nu sunt tratate cu blândețe.
Călătoria mea a început sub semnul diabetului, chiar înainte să ies pe ușă, cu o mega-hipoglicemie, cu simptome accentuate din cauza oboselii și a stressului (oricât de mult îmi plac norii și cerul și Pământul văzut din avion și costumele elegante ale stewardezelor, mi-e o frică teribilă să zbor). Așa că am ajuns la aeroport încă amețită, cu paltonul plin de cristale de zahăr de la pliculețele pe care le înghițisem în grabă în taxi.
Nu era nimeni la check-in, așa că m-am dus la fata de acolo și în timp ce-i întindeam actele i-am spus: „Bună dimineața...mi-e cam frică de zbor!”, apoi i-am cerut un loc la geam...
M-am pus apoi frumos la coadă pentru controlul de securitate. Aeroportul Internațional Cluj-Napoca, trei sau patru zboruri care decolau într-un interval de jumătate de oră, în spatele meu o doamnă arăboaică, cu vălurile tradiționale. Ca urmare a cercetării de pe net, am hotărât să nu deconectez pompa. Aveam opțiunea să mă deconectez înainte de controlul de securitate, să pun pompa în bagajul de mână, să treacă prin scanerul cu raze X (trebuie verificat manualul de instrucțiuni al producătorului, dar de obicei scanerele de la aeroport nu afectează pompele de insulină, pe de altă parte e o cu totul altă poveste cand vine vorba de radiografii), apoi să mă reconectez înainte de îmbarcare. Am ales varianta mai simplă: să păstrez pompa și m-am înarmat cu adeverința medicală și multă răbdare.
Eram pregătită pentru orice. De obicei, când trec prin controlul de securitate, alarma se declanșează. Fie că sunt pantofii, sau capsa de la blugi, sau ochelarii...ceva bipăie. De data asta însă, a fost pompa. O purtam în buzunar, așa că domnul de la control m-a rugat frumos să îmi pun și iPod-ul în cutia de plastic. „E o pompă de insulină. Sunt diabetică, trebuie să o port tot timpul, nu pot să o deconectez.” De alte explicații nu a fost nevoie, cei din Cluj au fost întotdeauna familiarizați cu diabeticii, acum vreo patru ani, la primul meu zbor, m-au întrebat dacă am „injectoare suficiente”. Gardianul și-a chemat colegele care m-au însoțit la separeu (în Cluj e o chestie de lemn cât o cabină strâmtă de probă) și mi-au cerut politicos și vădit jenate să le arăt pompa și cum e conectată. Le-am arătat pompa și setul de infuzie și asta a fost tot. Nici o vorbă despre proviziile de insulină și de teste din geantă și nici nu mi-au cerut nici o adeverință. În timp ce îmi aranjam bagajul de mână după control, am observat că și doamna din spatele meu era însoțită la separeu.
La întoarcere, lucrurile au decurs mai simplu. Un zbor nu chiar atât de matinal și fără hipoglicemia de dinainte. La controlul de securitate, controlorul îmi observă pompa în buzunar: „Und ihr Handy, bitte!”. De data asta, replica o aveam învățată pe de rost: „Das ist eine Insulinpumpe. Ich bin Zuckerkrank.” O controloare îmi cere să îi arăt pompa și o șterge cu un șervețel cu reactiv, pentru a vedea daca nu are urme de explozibil (procedură standard în aeropoartele mari). Nu a fost cazul :)
Pentru că diferența de fus orar a fost doar de o oră, mi-am schimbat ora pe pompă și glucometru la aterizare; la zborurile foarte lungi se recomandă schimbarea treptată a orei pe pompă, din cauza diferentei dintre ratele bazale orare.
Cam asta a fost călătoria mea cu „Pompilia airways”, fără incidente. Plus că rata bazală crescută pe timpul zborului m-a ajutat mult să contracarez efectele hipergliceminate ale fricii mele de avion.
Vă doresc o zi minunată și vă mulțumesc că ați zburat cu Pompilia!
