19.5.11

Cum NU se tratează o hipoglicemie sau cum să NU îţi atingi ţinta

Mda...ăsta e un post din categoria "aşa nu". Când mă încuraja Ioana să mai scriu, am luat o pauză luuungă :). Sper să nu se mai repete, diabetul îmi oferă o groază de subiecte de scris şi pe lângă postările deja publicate, mai  am încă pe atâtea draft-uri.

Dar să revenim la titlu. Spuneam că am o ţintă. Şi am început deja să mă îndrept către ea. Şi merge binişor. Jurnalul de glicemii pe care îl ţin mă ajută mult. Media glicemiilor nu e grozavă, dar hemoglobina glicozilată (calculată) e în scădere. Avantajul e că glicemiile îmi sunt mult mai stabile, valorile minime şi maxime diferă puţin faţă de medie, iar hipoglicemii fac extrem de rar acum.

Dar...Diabetul nu încetează să fie nostim. Hilar de-a dreptul. Mă ţine ocupată zilnic şi îmi testează calităţile de matematician. Şi adaugă noi necunoscute în toată jongleria asta care e viaţa cu diabet.

Acum o săptămână, am mâncat la cină mămaliguţă. Pripită şi fiartă mai mult, pentru  a reduce cantitatea de hidraţi de carbon, dar cu index glicemic crescut. Aşadar, pornind de la glicemie ok înainte de cină şi cu bolus corect, am ajuns la doua ore după cină la 314 mg/dl. Grozav. Am aplicat un bolus de corecţie "furios", fără să mai ţin cont de insulina activă din corp şi la somn!

Mă trezesc în mijlocul nopţii. N-am idee de oră, dar e beznă. După câteva secunde îmi dau seama că sunt transpirată şi că am palpitaţii. "Hipo..." mă gândesc.

Ştiu că trebuie să mă ridic din pat, să mă testez şi să îmi tratez hipoglicemia, dar de abia mă mişc. Simptomele de hipoglicemie sunt tot mai puternice şi intru în panică. V. doarme.

Încerc să îl trezesc; dintr-un motiv sau altul creierul meu lipsit de glucoză crede că e o idee bună să îl trag de păr ca să îl trezesc...nici o şansă.

Din fericire, sunt suficient de conştientă să îmi opresc pompa.

"Chiar îmi trebuie un senzor..." mă gândesc. Un sistem de monitorizare continuă a glicemiei, bineînţeles. V. e  un soţ grozav dar cu siguranţă nu înlocuieşte un senzor.

Reuşesc să mă ridic din pat; înşfac glucometrul şi mă reped în bucătărie; deschid un borcan de dulceaţă (de cireşe amare), iau o lingură şi încă una şi de abia apoi mă testez.

40 mg/dl... super. Încă două linguri de dulceaţă, apoi trec la cea de căpşuni (!?!?!?!?). Mai găsesc prin cămară vreo şase pişcoturi, rămase de la tortul de sâmbătă; apoi două felii de cozonac (pe care îl mănânc cu smântână !?!?!?!?!).

Un pahar cu apă, un nou test (121 mg/dl) şi mă simt, în sfârşit, în siguranţă.

Mă târâi înapoi în pat şi adorm aproape instantaneu. Tresar, speriată, şi pornesc pompa.

"Am mâncat cam mult pentru hipoglicemia asta..."...ochii mi se închid..."Ar trebui să bolusez pentru o parte din carbohidraţi"...ochii mi se închid mai tare..."Da, dar câte unităţi? cozonacul ăla a fost în plus, minim 6 unităţi..."
...
Dimineaţă, alarma sună furios. V. :"Eşti ok?" "Da, am făcut hipo as-noapte...am mâncat cam mult...dă-mi glucometrul."
V. îmi întinde glucometrul cu privirea aia pe care o cunosc prea bine - îngrijorată şi puţin vinovată în acelaşi timp: am avut nevoie de ajutor dar nu m-a putut ajuta.
"Stai liniştit, sunt bine...596 mg/dl". Se pare că nu-s chiar atât de bine până la urmă. "Hmm, încă o lingură de dulceaţă şi glucometrul nu îmi înregistra glicemia...ar fi apărut HIGH pe ecran."

Am petrecut prima parte a zilei cu sticla de apă pe birou (da, am ajuns la birou cu glicemia asta monstruoasă, deşi ar fi fost un motiv suficient de bun să lipsesc) şi mi-am promis (pentru a câta oară?) să nu mai devorez jumătate din bucătărie la o hipoglicemie.

Dar asta e...am o viaţă palpitantă cu diabet. Episodul ăsta a însemnat un pas înapoi în drumul meu către ţintă. Dacă înainte de raidul nocturn în bucătărie, glicozilata mea estimată era 7,5% (yay), valoarea de după e 7,7% (boo).

Oricum, programarea mea la diabetolog e în iulie. Mai am fix două luni să recuperez :)

No comments:

Post a Comment