Mirari

Ce se stie in cultura urbana despre diabet e ca este o "boala domneasca". Nu te doare (in afara de degetele intepate zilnic si de injectiile cu Lantus), nu se simte (aici indraznesc sa contrazic, hipoglicemiile si hiperglicemiile se simt destul de nasol) si te loveste brusc (neuropatie>cangrena>amputare, retinopatie>pierderea vederii) si apoi totul se termina (din nou contrazic, complicatiile sunt tratabile - incerc sa ma incurajez - si poti trai frumos si cu diabet - cunosc - desi numai virtual - oamenii cu zeci de ani de diabet in spate). A, si ca sa ai diabet, trebuie sa fii in varsta si obez. Nu-s nici una nici alta. Deci nu corespund profilului.

Reactiile pe care le au oamenii atunci cand le spun ca am diabet reflecta exact "cultura urbana". Interesant e ca aceleasi  reactii le au si unii medici si farmacisti a caror specialitate nu e diabetologia sau endocrinologia. Exista o lipsa de informare, si e ciudat avand in vedere numarul in crestere de diabetici, la nivel mondial. Aici am gasit cateva statistici pentru Cluj, desi sunt de acum aproape doi ani, pot da o imagine de ansamblu. Asta m-a facut sa spun oamenilor din jurul meu ca am diabet si sa le explic, in mare, despre ce e vorba. Poate vor fi curiosi si vor da un search pe Google. De asta am inceput blogul asta. Plus ca e mult mai usor sa ai grija de tine si sa-ti controlezi diabetul atunci cand oamenii din jur stiu despre el.

Am avut parte de mirare la farmacie. Imi luam reteta, si farmacista m-a intrebat de cateva ori daca acelea sunt flacoanele corecte (reteta nu era foarte explicita), scuzandu-se ca "nu lucram foarte des cu insulina". I-am explicat ca acelea sunt si ca da, sunt sigura ca sunt flacoanele corecte, pentru ca folosesc tipul acela de insulina de multa vreme. "Dar sunt pentru dumneavoastra?" "Da!" "Dar cum, de cat timp??!?!!" "De 16 ani." M-a intrebat apoi despre diagnostic, despre tratament, despre temutele complicatii. I-am cerut inca doua cutii de teste, pe langa cele doua trecute pe reteta, si m-a intrebat de ce. I-am explicat ca ma testez de cateva ori pe zi, de 3 pana la 10 ori pe zi, de zilele rollercoaster si cum testele acelea sunt singurele care ma ajuta sa "vad" ce se intampla in interiorul meu si sa controlez situatia. 100 de teste (prescrise pe reteta) nu ajung in nici un caz pentru 3 luni.

Am avut parte de mirare din partea colegilor de serviciu. La jobul anterior, nu am spus nimanui decat dupa doi ani de la angajare, cand a trebuit sa ma internez, si un concediu medical de doua saptamani necesita explicatii. La jobul actual am asteptat doar 6 luni. Doi colegi au stiut cu cateva luni mai devreme, aveam nevoie sa spun cuiva in caz ca mi se facea rau. La inceputul anului am facut o serie de investigatii, in timpul programului si din nou a trebuit sa imi explic absentele. M-am simtit usurata. Colegii m-au sustinut, unii nu s-au mirat pentru ca stiau despre ce este vorba, avand pe cineva apropiat cu diabet. Cel mai nostim a fost un coleg, care nedumerit de borsetuta mea cu care mergeam la "ladies' room", m-a intrebat ce am acolo. "Life-saving supplies". A insistat. "Insulina, sunt diabetica. " "Tu glumesti?!?!?!?!" Da, ar fi bine sa fi fost o gluma proasta.

Da, inca mai trebuie sa explic de ce imi pun cateodata, tremurand, zahar in ceai. Si de ce imi permit sa mananc o bucata de tort la ziua unui coleg. Sau de ce ies din sedinte, sa-mi iau un suc dulce de la automat. Dar sunt pe drumul cel bun.