30.12.10

Realizări

Fie să aveți cât mai multe realizări în noul an! De care realizări vreți voi.

Și mie îmi doresc la fel. Ca diabetica, categoria ”realizări” e destul de extinsă și poate cuprinde lucruri pe care non-diabeticii le-ar putea considera cel puțin ciudate. O glicemie în limitele normale dimineața. O hemoglobină glicozilată bună. Să nu-ți supra-tratezi o hipoglicemie. Să reușești să faci o oră de sport fără să faci o hipoglicemie pe care tratând-o, îngurgitezi caloriile pe care tocmai le-ai pierdut. Să poți să dansezi toată noaptea la o petrecere. Să nu faci din diabet principala ta preocupare, fără a uita să ai grijă de tine.

Pentru mine, cea mai mare realizare de Crăciunul acesta a fost să mă trezesc cu o glicemie de 89, să mănânc o felie de cozonac (100% tradițional, cu nucă, rahat și mai ales zahăr) și o ceașcă de lapte, iar după 9 unități de Humalog și două ore, să am o glicemie de 123.

E mult, e puțin? Pentru mine înseamnă mult.
La cât mai multe realizări! De care vreți voi.

16.12.10

Un doctor bun

De ceva vreme urmaresc niste bloguri de diabetici. Se pare ca in State comunitatea bloggerilor diabetici e mare si extraordinar de activa. Si laitmotivul acestor bloguri era importanta "echipei de ingrijire"... care include nici mai mult nici mai putin decat un medic diabetolog (endocrinolog specialist in diabet), nutritionist, asistenta medicala, oftalmolog. Cel putin. Pai cum sa nu te simti ca o vedeta a diabetului cu asa o echipa care te sustine? :)

Ei bine, asta se intampla in State. La noi e putin diferit. Cel putin cazurile pe care le cunosc. Daca aveti o situatie asa ca mai sus, anuntati-ma.

La noi e lipsa de medici. Sau mai exact, prea putini medici la atatia pacienti. Centrul de Diabet din Cluj e plin. Deserveste tot judetul. Iar spitalul, cam toata Transilvania. O consultatie in ambulator dureaza cam 15 minute. Si asta se intampla cam o data la trei luni. Si rar se intampla sa vad acelasi medic de doua ori intr-un an. Deci mi-e destul de greu sa spun "diabetologul meu".

De aceea m-am bucurat atat de mult cand am gasit un doctor bun. Care sa stie sa asculte si care iti da sfaturi si nu incearca sa te acuze. Care stie sa motiveze. Care e receptiv la ideile si remarcile tale. Care stie ca tu esti unic si ceilalti pacienti sunt unici si dintr-un motiv sau altul nici unul nu va puteti incadra 100% in litera cartii. Care iti raspunde la intrebari si nu se fereste sa iti dea numarul de telefon pentru a-l contacta oricand ai nevoie. Care stie ca diabetul de solicitant 24/7 si ca, desi diabeticii sunt proprii lor medici, din cand in cand au nevoie de ajutor si ca 15 minute de 3-4 ori pe an nu sunt suficiente. Pentru care nu esti doar un pacient sau un studiu clinic, ci esti in primul rand om.

Un doctor bun e vital si pretios. E (mai) greu de gasit. Dar e de neinlocuit. Si niciodata nu poti fi indeajuns de recunoscator pentru un doctor bun.


9.12.10

Latura nostima a diabetului

Exista asa ceva? Hmm... Intr-adevar, diabetul e o boala serioasa. Dar traind cu ea zi de zi, nu poti sa nu descoperi micile nimicuri nostime care o fac mai suportabila. E ca in orice relatie, cand dupa ani descoperi in celalat detalii care te amuza sau care te irita. Si sunt intotdeauna acele gesturi neprevazute care te surprind, si surpriza e cu atat mai mare cu cat nu te mai asteptai sa te surprinda cu ceva.

Am avut parte de o asemenea surpriza de curand. In "the ladies' room", imi testam glicemia. (Nu toti colegii mei stiu ca am diabet, nu e o chestie pe care sa mi-o trec in CV, asa ca nu ma testez la birou. Plus ca lucrez in "open space" deci zero intimitate). "Intepatorul" face "click". Strang degetul, ca sa obtin o picatura "testabila".

Si in momentul acela nu imi vine sa-mi cred ochilor. Picatura mea de test e imprastiata pe peretele baii. Picaturi mici si rosii-rosii impanzite pe peretele alb-alb.
Urmatoarele cinci minute le petrec in baie. Curatand peretele cu sarg. Noroc cu vopseaua lavabila care e, evident, lavabila.

Diabetul meu seamana din ce in ce mai mult cu un copil. Acum trebuie si sa curat dupa el...

Cuburi de zahăr

...peste tot. În buzunarul hainei. Ascunse prin ghiozdan. Strânse într-o pungă pentru sandvișuri sau într-un flacon întunecat de Voseptol. Umezite de atâta stat. Cu colțurile roase. Sfărâmate.

Aveam cuburi de zahăr peste tot. În ghiozdan, lângă caiete, până am dat bac-ul. În geantă, lângă cursuri, în timpul facultății.

Ronțăiam cuburi de zahăr peste tot. În generală, în timp ce scriam compoziția pentru olimpiada de română. În liceu, în timpul orei de biologie.

Ronțăiam cuburi de zahăr peste tot, dar nu oricând. Numai atunci când simțeam transpirația pe frunte sau îmi vedeam mâinile tremurând. Vorbirea îmi devenea incoerentă și mișcările greoaie. Dar știam că trebuie să ajung la cuburile de zahăr.

La olimpiada aceea de română profesorii au avut ocazia să corecteze cea mai bizară analiză a operei lui Eminescu.
În liceu, profesoara de biologie m-a dat afară de la oră pentru că ronțăiam cuburi de zahăr în timpul orei.
În geanta mea, Cuburile de Zahăr s-au ros de cât le-am purtat cu mine.